In urma cu 35 de ani un miracol avea loc. Ma nasteam eu. Si da, pana in 89 eram si eu omagiat prin cantece alaturi de regretatui (sau nu) dictator. Azi, cand toti “traim bine” imi doresc, sa traesc si mai bine, chiar daca planurile cuceririi planetei intarzie. Cadourile sunt bine venit, caci, e frumos sa dai dar e si mai bine sa primesti, asa ca nu va retineti.
Sa traesc eu!
Test oferit de: speedtest.net
Se ia un caz ipotetic.
Sa presupunem ca esti directorul unui magazin. Luna de luna ti-se aloca o suma X pentru consumabile (hartie pentru imprimanta, xerox, pixuri, pungi, dosare, etc.). Luna de luna bagi aceea suma in buzunar. Intrebarea mea e urmatoarea: Cat de mare ar trebui sa fie salariul pe care il primesti, astfel incat, aceea suma pe care o primesti pentru consumabile sa nu mai intre in buzunarul tau?
Oare e doar un caz ipotetic sau asa ceva exista si in realitate?
E vineri. Nu am nici un chef de lucru. L-am cautat ore intregi prin casa si nu l-am gasit. Dupa un timp m-am gandit ca poate l-am lasa la serviciu. Nu l-am gasit nici acolo. Asa ca am incetat sa il mai caut.
Mereu am sustinut un lucru: PSD-ul e un partid plin de ipocriti, fomisti si bolsevici. Geoana e exclus din partid. Da o declaratie si ce credeti ca zice: “Pare sa se intoarca negura bolsevica in partidul nostru!” (eu zic ca nu a plecat niciodata), “Basescu va fi copil mic pe langa acesti lideri”.
Romanul e idiot! Inca mai sustin acest lucru. Uita de la mana pana la gura. A fost PSD-ul la putere? A fost! Ne-a placut PSD-ul? NU! daca ne place ramanea la putere. Sa nu uitam, mineri au vizitat Bucurestiul tot pe vremea PSD-ului ma rog, se numea altfel atunci, dar in esenta era acelas partid. Sa nu m-a intelegeti gresit, nu sunt PRO Basescu. Il urasc din tot sufleul (ala mic si negru al meu). Problema nu e Basescu, Geoana, Ponta sau Antonescu; problema e ca in tara asta nu mai exista un politician corect, un politician care ar putea face diferenta. Suntem bagati pana peste in rahat si din pacate nu exista nici sperante de-a mai iesi din el.
Soluti? Nu stiu, poate singura solutie e sa plecam cu totii, undeva departe (Poate pe Marte, vorba cantecului).
THE END IS NEAR! or NOT. 11:11:11: la 11:11:11 . Cat de tare poate fi acest post? Dupa unii aceasta data aduce sfarsitul. Dupa altii e un moment magic. Dar dupa majoritatea, data nu inseamna nimica. Asa sa fie? Vom trai si vom vedea. Daca nu .. e un mod stupid de-a termina postarea pe acest blog.
Sambata, 5 noiembrie. Soare placut afara, 15 grade. Ne-am suit pe motocicleta si am plecat (eu si Mihaela). Am planificat un traseu pe care evident ca nu l-am mai respectat 100 %. Plecarea din Oradea, directia Topa de Cris, Vadu Crisului, Rosia, Beius si din nou Oradea. Pe google maps totul parea simplu: 182 km (cu aproximatie). Pana la Vad totul ok. Aici am luat-o la stanga in loc de dreapta, asta chiar daca “Ioana” imi urla in casti ca traseul s-a reconfigurat. Dupa ce mi-a spus sa merg inainte aproximativ 5 km mi-am spus ca e ok. Destinatia era setata deci nu aveam cum sa o ratez. Am urmat cei 5 km, drum acceptabil de asfal. Am ajuns la Suncuius, localitate pe care am vizitat-o ultima data acum 2 poate chiar 3 ani. Pe cand eram copil obisnuiam sa merg cu ai mei la Suncuius la “o iarba verde”. Pe vreme aia nu mergeam la picnic, era comunism deci ce stiam noi de chestii “de-astea” capitaliste.
La Suncuius “Ioana” m-a bagat initial pe un drum destul de ciudat, drept urmare m-am intors, stiind ca, in momentul in care am plecat mi-a spus ca “reconfigureaza traseul”. Mare mi-a fost mirarea cand, la o intersectie mi-a “baunat” in casti ca “reconfigureaza traseul” (din nou). Nu-i a buna, mi-am zis in gand, drept urmare am intors (din nou). Drumul indicat era si mai ciudat. Nu era asfaltat, insa cel putin avea un indicator. Zece Hotare. E ok… aparea si pe GPS deci e bine. Am pornit pe drumul pietruit si plin de frunze. Era superb. Singurul gand care imi trecea prin cap era urmatorul: ” Un loc pe care Dumnezeu cu siguranta nu la uitat (din moment ce, din cand in cand mai aparea cate o casa de om), insa cu siguranta statul roman l-a uitat”. Din cand in cand “Ioana” imi mai spunea sa o iau pe prima strada ba la stanga, ba la dreapta. Nu prea aveam alternativa deoarece era singurul drum. Intortocheat ce e drept, fara prea multe optiuni. Peisajul era absolut superb, chiar daca drumul nu mai era asfaltat, chiar daca de vreo 2-3 ori credeam ca pierd controlul motocicletei, ma facea sa uit de tot. O abundenta de culori, liniste, doar eu, Mihaela si motorul (trioul perfect). Dupa copaci din cand in cand se mai vedea cate o casuta ascunsa si ma gandeam la acei oameni. Oare din ce traiesc?
Liniste, aer curat, fara stres fare nebunia din oras. Dupa cateva ore de navigat prin salbaticie, am dat de civilizatie. Asfalt! Indicatoare! deci e OK. Sunt pe drumul cel bun. Am trecut prin Rosia unde am gasit si o moara din lemn. Singura de acest fel din zona care mai functioneaza. Am ajuns si la drumul principal cel care vine de la Deva, trece prin Beius si duce la Oradea. Locurile imi erau deja cunoscute. Asfaltul peticit scutura motorul din cand in cand.
Pe la Dragesti sunt tras pe dreapta. Politia cu radarul. Organul imi comunica: “Ati depasit viteza in localitate. Aveati 80 km/h.” Normal ca aveam, depaseam un camion care se deplasa cu 50. Mi-ar fi fost greu sa depasesc si sa pastrez 50 la ora in acelas timp. Desi era “fan” al motocicletelor, mi-a aplicat o corectie. Verdict: 132 lei in termen de 2 zile lucratoare. Asta este. Mi-am meritat-o. Am depasit viteza.
Am plecat mai departe savurand drumul mai departe asa cum era (in unele locuri mai bun in altele mai putin). Cu amenda o sa ma stresez de luni… sau poate marti incolo, mai ales ca pentru moment nu detin aceasta suma de bani .
OK. termin aici. Iata cateva poze din excursie. Vizionare placuta.
Acum doua zile am apucat sa vad cateva secvente dintr-un film la HBO. Nu prinsesem inceputul asa ca nu am stiut cum se numeste. Deobicei nu prea ma uit la filme care au inceput cu mult, insa de data asta am ramas blocat pe canal. Era cu un tip cu un accent ciudat. Numele lui era Khan. Am dat repede o cautare pe net si am aflat ca e vorba de: “My name is Khan”. De obicei nu urmaresc filme cu un asemenea titlu. Singurul film al carui titlu era ceva asemanator era “My name is Earl” si era defapt un serial, chiar unul foarte bun. Curiozitate m-a facut sa dau jos filmul si sa i-l vad de la inceput. Pot spune cu mana pe inima ca a fost unul din cele mai bune filme pe care l-am vazut in ultimul timp. Khan, eroul principal e un indian musulman care sufera de sindromul Asperger. Ajunge in America unde isi va cunoaste viitoare sotie, Mandira o coafeza nascuta in SUA, tot indianca, dar de religie hindusa. Dupa atentatele din 9 septembrie, viata celor doi se schimba. Copilul Mandirei, Sam este omorat in bataie. Aventurile prin care trece Khan dupa moartea copilului, se pot rezuma la urmatoarele cuvinte: “un om ordinar intr-o calatorie extraordinara”.
Oamenii sunt de doua feluri: Buni si Rai. Indiferent de religie, sex sau culoare totul se reduce la fapte. E un film pe care trebuie sa i-l urmariti cu “ochile” dar mai ales cu inima.
Ascultam o stire la televizor. Planeta a atins 7 miliarde de locuitori. Ne indreptam spre 9 miliarde. Planeta nu o sa poata sustine intreaga populatie asa ca, ori vom trece pe o hrana bazata pe gandaci (care din punct de vedere nutritional e mult mai bogata in proteine decat hrana bazata pe carne) ori vom rabda de foame. Asa sa fie?
Aseara am vazut filmul In Time. Un fel de ” Bonnie şi Clyde” ai viitorului. Un viitor in care banul nu mai exista iar timpul e cel mai de pret. Un nene spune la un momentdat ceva de genul: cei bogati vor trai pentru totdeauna iar cei saraci vor muri din ce in ce mai repede. Asa e si cu suprapopularea asta. Cei cu bani vor avea mereu ce manca iar cei saraci vor suferi din ce in ce mai mult. Un echilibru se va gasi, ori printr-un razboi care va decima populatia, ori, omenirea se va mobiliza si va gasi o solutie salvatoare.
Mi-am resurscitat bicicleta. Nu am mai folosit-o de mai bine de 10 ani. Trcerea de la motocicleta la bicicletă e cam ciudat. Am mereu dendința să mă aplec când iau curba, ca să nu mai zic de durerea cauzată de șa. Cu timpul sunt convins că o să mă reobișnuesc cu mersul, că vorba aia:” mersul pe bicicletă nu se uită”. De uitat nu se uită însă te dezobișnuiești.
Aaa și mai e ceva, ne fiind folosită de aproape 10 ani, roțile au ruginit un pic, iar schibătorul de viteză e reglat doar pe o viteză. Ar mai fi de reglat la ea și de schimbat una altă, însă, lipsa momentană a fondurilor mă obligă să amân aceste reparații, așa că pentru moment mă “trotinetez” cu ea așa cum e.
